Casele de pensii ale MApN și MAI se dau cap în cap

Detalii

Categorie: Presa Presa

Publicat: 30 Martie 2018 30 Martie 2018

Accesări: 3980 3980

Casele de pensii ale MApN și MAI se dau cap în cap

Scris de Marin Neacșu

Încep acest articol prin a-mi cere din nou scuze față de cititori pentru greșeala comisă în articolul anterior, cel privind indexarea din 2017. Repet, efectiv uitasem de Ordonanța 99/2016 cea în baza căreia s-au majorat pensiile în Ianuarie 2017. Cu atâtea modificări și încălcări ale ordinelor și legilor proprii, e normal să nu mai știi pe ce lume ești. Promit să fiu mai atent.

Dar iată că totuși nu numai eu mă încurc, iar dacă o fac, ridic mâna sportiv iar efectele greșelilor mele sunt totuși fără efecte asupra altora sau asupra pensiilor.

Vă amintiți răspunsul dat de CPS a MApN privind situația procesului de actualizare pe data de 26.03.2017. La punctul 2, la întrebarea mea privind baza legală a emiterii deciziilor de actualizare mi s-a răspuns că baza o constituie art. 74(2) din legea 223 care prevede că „Nu constituie modificare a drepturilor de pensie măsurile de indexare și actualizare a pensiilor generate de evoluția estimată a indicelui prețurilor de consum corelată cu creșterile medii salariale, acordate prin hotărâri ale Guvernului, cu excepția primei actualizări reglementate de art. 60 alin. (1).”

Un prieten mi-a explicat azi dimineață că totuși CPS a MApN ar avea dreptate, pentru că ultima propoziție a acestui articol spune că excepție la ne-emiterea deciziilor la actualizare și indexare, o face prima actualizare care în concepția CPS a MApN ar fi cea din Iulie 2017, în baza legii 152.

Aparent ar avea dreptate, dar sunt două elemente care îi contrazic.

Primul ar fi trimiterea din finalul art. 74(2), la prevederile art. 60(2), care spune: „(1) Cuantumul pensiilor militare de stat se actualizează ori de câte ori se majorează solda de grad/salariul gradului profesional și/sau solda de funcție/salariul de funcție al militarilor, polițiștilor și funcționarilor publici cu statut special, în procentele stabilite la art. 29, 30 și 108 și în funcție de vechimea valorificată prin ultima decizie de pensie, astfel:”

Dar articolele 29 și 30 la care face referire articolul 60, fac trimitere la baza de calcul avută în vedere la recalculare ocazie cu care s-a făcut așa cum cere legea, actualizarea bazei de date. Deci prima actualizare, la care face referire articolul 60 este cea care s-a pus în aplicare la procesul recalculării conform legii 223 prin articolele 29 și 30.

Rezultă că actualizarea din Iulie 2017 nu este prima, deci nu trebuie să se emită decizie.

Al doilea element care contrazice punctul de vedere al CPS a MApN, este, așa cum am mai spus, articolul 1 al Anexei 2 a Ordinului M25/2015, care este un ordin comun al miniștrilor din structurile cărora li se aplică legea 223 și cuprinde PROCEDURILE DE RECALCULARE ȘI ACTUALIZARE A PENSIILOR MILITARE DE STAT. Iată, încă odată, ce spune articolul „Actualizarea pensiilor militare de stat prevăzută la art. 60 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, se realizează de către casele de pensii sectoriale, de regulă din oficiu, pe baza informaţiilor din bazele de date proprii, fără a fi emise decizii în acest sens, conform prevederilor din anexa nr. 1 la ordin şi prevederilor legale în vigoare la data prevăzută de lege la data actualizării pensiilor.”

Păi dacă acest ordin cuprinde instrucțiuni privind aplicarea Legii 223 și specifică în mod și mai clar decât Legea, fără alte excepții, pe care le exclude pentru că nu se mai crea confuzii și interpretări, așa cum s-a și întâmplat, că nu se emit decizii la actualizare și indexare, DE CE TOTUȘI CEI CARE TREBUIE SĂ APLICE LEGEA ÎN BAZA PROCEDURILOR EMISE DE MINISTERELE DE RESORT, CĂ DOAR DE AIA AU FOST EMISE, CA SĂ ȘTIE EI CUM SĂ O APLICE, EMIT DECIZII? Pentru că legea este interpretabilă? Dar ORDINUL M-25 A CLARIFICAT ACEST ASPECT, TOCMAI CA SĂ NU MAI FACĂ NIMENI INTERPRETĂRI, FĂRĂ EXCEPȚII. Întrebarea care se pune și este absolut logică, este dacă NU CUMVA ÎNLOCUIREA TERMENULUI INDEXARE CU CEL DE ACTUALIZARE, S-A FĂCUT TOCMAI PENTRU A SE EMITE (conform art. 74(1) DECIZII ȘI LA INDEXARE, cu un scop pe care îl vom înțelege abia când vom fi loviți de o nouă lege sau ordonanță?

Dar, pentru a face brambureala și mai mare și pentru a arăta în ce constă măreția legilor române, MAI a dat un comunicat pe data de 20.03.2018, pe care îl postez mai jos.

Conform acestui comunicat, la MAI, se face indexarea – chiar dacă pe anul 2018, inflația a fost negativă - deși MApN a declarat că nu se face (aici le dau dreptate celor de la MApN), dar se va păstra cuantumul cel mai avantajos. Este adevărat, decizia MAI are în vedere art. 59 al legii 223 modificate prin OUG 59, articol care prevede struțo-cămila aia de „actualizare cu rata inflației” care de fapt trebuie să se numească indexare.

Deci doamna Dan îi dă un cap în gură domnului Fifor. Ei bine, nu ar fi prima persoană, care îi dă un cap în gură domnului Fifor. Dacă vă amintiți recentul Congres al PSD sau CPEx, cum i-o mai spune, și tânăra stea a gimnasticii politice, donșoara Irina i-a luat de mânuță pe domnul Fifor și pe doamna Firea și i-a așezat în bancă și la propriu și la figurat. Rău a ajuns armata, dacă ministrul ei este pus în bancă de o locțiitoare cu caș la gură. Cu așa ministru, livreaua propusă ca uniformă pentru armată se potrivește ca o mănușă.

Dar să revenim la comunicatul MAI. Contradicția despre care vorbeam dintre cele două ministere, nu se oprește aici. Prin același comunicat, doamna Carmen ot Zimnicea, mai dă un cap în gură domnului Fifor, sau MApN, pentru că după cum se vede, anunță clar că „actualizarea se va realiza fără emiterea unor decizii de actualizare, conform (țineți-vă bine) articolului 74(2) din Legea 223.”

De data asta chiar că nu mai știi ce să crezi.

Cum este posibil, ca două case de pensii, aparținând a două ministere care au lucrat la emiterea aceleiași legi și aceluiași ordin împreună, cot la cot, să ia două decizii opuse având ca bază același articol de lege? Domnule Zegrean, vedeți unde duce măreția legilor române? Eram obișnuit să văd două decizii ale instanțelor, diametral opuse pe același caz, cum a fost recent cazul Familiei Cosma, dar acolo e de înțeles, unii țin cu TAO și alții cu MAO, dar aici, care e miza bătăii de joc?

Dacă cei de la MAI și-ar fi justificat decizia sau anunțul prin aplicarea art. 1 din anexa 2 a Ordinului M-25, i-aș fi pupat, dar să vii cu același articol cu care cei de la MApN se justifică pentru emiterea deciziilor de actualizare, este ceva ce nici Kafka nu și-ar fi imaginat. NICI NU MAI CONTEAZĂ CINE A DECIS SAU ANUNȚAT PRIMUL, TOT DE RÂSUL LUMII SUNTEM.

Cine descurcă acum ițele, pentru că în mod cert cineva greșește. Chiar dacă până la urmă vor da vina pe un „funcționar” care a mutat o virgulă, sau un secretar de stat care a înțeles greșit, ca domnul Nasta, adevărul este că ambele Case Sectoriale s-au raportat greșit la art. 74, ei trebuind să aibă în vedere procedurile de aplicare a Legii 223, pentru că SUNT EMISE TOCMAI PENTTRU CLARIFICAREA NECLARITĂȚILOR ȘI PENTRU A ARĂTA CUM TREBUIE INTERPRETATĂ ȘI APLICATĂ LEGEA. Acesta este rostul acestor metodologii sau proceduri de aplicare a legilor. Mai știu că este o cutumă ca nici o lege să nu fie pusă în aplicare până la emiterea metodologiei de aplicare. Ori la noi aceste metodologii se emit pentru a fi încălcate. C’așa-i în armată.

 

http://www.monitoruljuridic.ro/act/ordin-nr-m-25-din-15-februarie-2016-pentru-aprobarea-procedurilor-de-recalculare-i-de-actualizare-a-pensiilor-militare-de-stat-emitent-176795.html

http://www.mai.gov.ro/documente/structuri/Casa_Pensii/comunicat.pdf

 

Centenarul Marii Uniri

Detalii

Categorie: Activitati Activitati

Publicat: 25 Martie 2018 25 Martie 2018

Accesări: 1568 1568

CENTENARUL MARII UNIRI

UNIREA BASARABIEI: PRIMA TREAPTA SPRE IDEALUL ROMANIEI MARI

 

 

În contextul geopolitic de azi, aniversarea Unirii Basarabiei cu România, moment care a marcat începutul unui an 1918 memorabil, are o încărcătură aparte. Spre deosebire de Transilvania, Basarabia este încă ruptă din trupul ţării, iar balansul actualei Republici Moldova între est şi vest şi tensiunile care au dus la afirmarea unui nou război rece între Rusia şi NATO demonstrează că problema teritoriului dintre Prut şi Nistru este una de actualitate şi, de asemenea, o rană încă deschisă în conştiinţa naţională.

În anul 1917, când revoluţiile s-au succedat în Imperiul Ţarist, începând cu cea din februarie care a dus la abdicarea lui Nicolae al II-lea şi până la „Marea revoluţie socialistă din Octombrie”, mişcarea de eliberare naţională a românilor din Basarabia a cunoscut o dezvoltare constantă, începând cu înfiinţarea la Chişinău, în martie-aprilie, a Partidului Naţional Moldovenesc, al cărui program sublinia necesitatea unei largi autonomii a regiunii şi dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru români. În spiritul vremurilor, au avut loc numeroase întruniri şi acţiuni de organizare: Congresul Uniunii Cooperativelor din Basarabia, Congresul ţăranilor din Basarabia, Congresul corpului didactic din Basarabia şi multe altele.

Drumul spre autonomia Basarabiei

La Congresul Popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev între 8 şi 14 septembrie (stil vechi), au participat şi şase delegaţi moldoveni, care s-au pronunţat pentru autonomie în cadrul unei federaţii. Toamna anului 1917 a fost însă una tensionată;anarhia cuprindea Rusia şi, implicit, Basarabia, iar autorităţile se dovedeau neputincioase în faţa actelor de dezordine şi violenţă. În această atmosferă a avut loc Congresul Soldaţilor Moldoveni, convocat de Comitetul Central Ostăşesc Român, care şi-a deschis şedinţele la 20 octombrie, în Chişinău. În adunările din 21 şi 22 octombrie, Congresul a declarat „autonomia Basarabiei şi alegerea unui birou pentru organizarea Parlamentului local, denumit Sfatul ţării, precum şi 44 de ostaşi din sânul Congresului ca deputaţi în Sfatul Ţării”. A fost redactat un document, „Rezoluţiile Congresului Ostăşesc Moldovenesc”, care prevedea, printre altele, „să se recunoască faptul că forma cea mai potrivită a conducerii Rusiei este Republica Federativă Democratică”, „să se declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi în cel mai scurt timp „să se alcătuiască Sfatul Ţării, format din 120 de deputaţi”.

Pe baza hotărârilor Congresului, la 21 noiembrie, Sfatul Ţării şi-a deschis lucrările, fiind alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice. Numărul deputaţilor a fost majorat de la 120 la 150:105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, şapte ruşi, doi germani, doi bulgari, doi găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec. Preşedinte a fost ales Ion Inculeţ, iar printre deputaţi se găseau personalităţi de frunte ale Basarabiei, precum Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Buzdugan. La 2 decembrie, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească, ce urma să facă parte din Republica Federativă Democratică a Rusiei, care nici nu exista. La 7 decembrie, puterea executivă a fost încredinţată unui Directorat, sub preşedinţia lui Pantelimon Erhan.

Vestea unirii, primită cu bucurie în Lăpuşna (fotografie realizată cu ocazia vizitei prim-ministrului Alexandru Marghiloman, 1918)

În cursul lunii decembrie 1917, Basarabia a fost teatrul unor acţiuni anarhice ale forţelor armate sau a altor organisme care se opuneau Sfatului Ţării: Frontotdelul (comitetul de front) Comitetului muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău (de orientare bolşevică) şi RUMCEROD-ul cu sediul la Odesa, cea din urmă fiind prima organizaţie antiromânească creată de partidul bolşevic cu concursul lui Hristu (Cristian) Racovski şi Mihail Gheorghiu Bujor. Era condus de un comitet alcătuit din bolşevici basarabeni şi emigranţi din România, din care făcea parte, printre alţii, şi celebrul Max Goldstein, unul dintre autorii atentatului de la Senat din 1920. În aceste condiţii, exista riscul declanşării unui conflict civil în Basarabia, între mişcarea naţională moldovenească şi cea bolşevică.

 Sfatul Ţării cere ajutorul Guvernului României

Faţă de această situaţie, la 14 decembrie, Sfatul Ţării a luat hotărârea, într-o şedinţă secretă, de a cere ajutor din afară şi a însărcinat Consiliul Directorilor să procedeze în consecinţă. În baza acestui mandat, la 22 decembrie 1917, Consiliul Directorilor Generali a trimis o telegramă ministrului de Război român, prin care solicita trimiterea la Chişinău „a unui regiment ardelenesc”. În consecinţă, Guvernul României a ordonat Marelui Cartier General ca Batalionul de voluntari români de la Kiev să se îndrepte spre capitala Basarabiei.

Abia sosit în gara din Chişinău la 24 decembrie, Batalionul românesc a fost atacat în tren de unităţi ale armatei ruse, „ardelenii fiind dezarmaţi, bătuţi şi făcuţi prizonieri”. Având în vedere pericolul care plana asupra Basarabiei, după îndelungi dezbateri, guvernul român a hotărât, la 4 ianuarie 1918, să autorizeze intervenţia Armatei Române în Basarabia. Onoarea conducerii operaţiunilor din Basarabia a revenit Corpului 6 Armată, căruia i-au fost puse la dispoziţie, la date diferite, Diviziile 11 şi 13 infanterie, 1şi 2 Cavalerie. Cele patru divizii destinate să acţioneze în Basarabia au trecut Prutul succesiv, acţionând pe direcţii independente, deşi au cooperat în anumite situaţii. În seara zilei de 13 ianuarie, brigăzile 21 şi 22 infanterie din Divizia 11 infanterie au intrat în Chişinău, fiind primite cu entuziasm de populaţie. A doua zi a intrat în capitala Basarabiei şi comandamentul diviziei, în frunte cu generalul Ernest Broşteanu.

Vestea intrării trupelor române în Basarabia a iritat autorităţile de la Petrograd, care au decis ruperea relaţiilor cu România, expulzarea diplomaţilor acreditaţi şi „păstrarea tezaurului care va fi restituit poporului român”. La 15 ianuarie, comandantul Diviziei 11 infanterie şi statul său major au participat la şedinţa Sfatului Ţării, gestul marcând primirea oficială a Armatei Române de către autorităţile de la Chişinău, ocazie cu care generalul Broşteanu a declarat: „Creaţi-vă viaţa dumneavoastră cum credeţi şi nimeni nu se amestecă în ea. În organizarea ei noi nu vă vom împiedica”. După ample dezbateri, la care au participat numeroase personalităţi politice, Sfatul Ţării a proclamat, nu întâmplător, la 24 ianuarie 1918, independenţa, cu unanimitate de voturi. Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecând asupra Consiliului de Miniştri, în timp ce preşedintele Republicii rămânea Ion Inculeţ. Declaraţia de Independenţă a fost primită cu entuziasm, fiind văzută ca un prim pas spre Unire.

România, în dificultate

Aceste decizii extrem de importante au fost luate într-un climat general dominat de frământări şi incertitudine, în care nu doar proaspăta Republică Democratică Moldovenească, dar şi România se găseau într-o situaţie precară din punct de vedere politic şi militar. După semnarea armistiţiului de la Brest-Litovsk, care a marcat ieşirea Rusiei din Antantă, presiunile Puterilor Centrale asupra României, pentru semnarea unui armistiţiu, capătă un caracter ultimativ. Guvernul Brătianu îşi depune mandatul, iar generalul Averescu este însărcinat cu formarea noului guvern. Condiţiile cerute de Puterile Centrale erau deosebit de grele, având caracterul unui Diktat;la 19 februarie, în Consiliul de Coroană, generalul Averescu a precizat că soluţia acceptării condiţiilor era singura posibilă: se salva dinastia şi se înlesnea unirea cu Basarabia, ministrul de Externe al Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, promiţând ajutor diplomatic în acest sens.

Problema Basarabiei s-a complicat după ce, la începutul tratativelor de pace de la Buftea-Bucureşti, guvernul ucrainean (care încheiase deja o pace separată cu Puterile Centrale) a trimis o notă în care se sublinia că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Drept urmare, guvernul Ucrainei cerea să i se admită participarea la tratativele de pace, arogându-şi dreptul de a include deputaţi basarabeni în propria delegaţie şi neacceptând delegaţia Basarabiei independente. Ministrul de Externe german, Kühlmann, considera pretenţiile ucrainene ca fiind neîntemeiate;drept urmare, cererea guvernului de la Kiev a fost ignorată.

Delegaţii basarabeni prezenţi la Iaşi (Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu, preşedintele Consiliului de Miniştri) i-au propus generalului Averescu unirea, dar acesta s-a opus;se temea ca germanii să nu ceară în compensaţie Dobrogea, care îi interesa în mod deosebit pe bulgari. Dar sprijinul Germaniei se va dovedi esenţial pentru România: având ţeluri economice foarte precise, Berlinul s-a opus pretenţiilor ucrainene şi bulgare asupra Basarabiei şi Dobrogei. Unirea Basarabiei cu România ar fi fost imposibilă, în acel context, fără sprijinul Germaniei.

La 5 martie 1918, Alexandru Marghiloman este însărcinat cu formarea unui nou guvern, având menirea de a ajunge la o înţelegere cu Puterile Centrale, ceea ce a creat îngrijorare la Chişinău, prin prisma poziţiei Partidului Conservator asupra unor reforme, în special cea agrară. Situaţia a fost detensionată de regele Ferdinand, care, la 17 martie, a semnat scrisoarea adresată administratorului Domeniilor Coroanei, prin care se trecea, în mod practic, la împroprietărirea promisă de monarh cu doar un an în urmă, în 1917, limpezind poziţia statului român în privinţa împroprietăririi, care neliniştea îndeosebi ţărănimea din Basarabia.

27 martie: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”

În Basarabia dorinţa de Unire se dovedea una generală, cerută de numeroase cercuri politice, comitete şi adunări diverse. În acelaşi timp, contactele cu presa şi activiştii din România, în special de la Iaşi, deveneau tot mai intense. Partidul Naţional Moldovenesc a dus în această perioadă o activitate susţinută pentru extinderea influenţei în rândul opiniei publice. Tot la Iaşi, într-o şedinţă de guvern, la care au participat Ion Inculeţ, David Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis forma prin care urma să fie proclamată Unirea: guvernul român accepta solicitările de Unire venite din Basarabia şi urma să-şi exprime poziţia oficială după votul din Sfatul Ţării.

În după-amiaza zilei de 27 martie a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, în urma căreia a fost adoptată hotărârea de Unire. Ion Inculeţ declara: „Şedinţa de azi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să reuşim cu cinste în acest moment istoric”. Ulterior a luat cuvântul Alexandru Marghiloman, care a subliniat dorinţa guvernului român de a respecta drepturile şi libertăţile câştigate, urmând ca Sfatul Ţării să se ocupe de „rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu vrerile poporului”. După ce Marghiloman şi ceilalţi reprezentanţi ai statului român s-au retras, Constantin Stere a ţinut un discurs care a produs o vie emoţie, arătând că „astăzi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare, extraordinară, asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”.

Reprezentaţii minorităţilor au declarat, în mare parte, că se vor abţine de la vot (excepţie făcând delegatul polonez), neavând împuternicirea necesară de a vota Unirea, în lipsa unei hotărâri a viitoarei adunări constituante, invocându-se şi un eventual referendum care să decidă soarta Basarabiei. După discuţii aprinse privind caracterul deschis al votului (decis de majoritate), s-a trecut la votarea rezoluţiei de unire propusă de Blocul Moldovenesc, rezultatul fiind de 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abţineri. „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. Declaraţia de unire se încheia cu cuvintele: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”. A urmat o scurtă alocuţiune a lui Alexandru Marghiloman, care a declarat că ia act de Declaraţia de Unire în numele poporului român şi al Regelui, la final spunând: „Trăiască România, una şi nedespărţită”.

Prima bucurie după ani grei de război

Declaraţia de Unire stabilea că Basarabia îşi păstra autonomia, având un sfat ales pe baza votului universal. Se precizau drepturile democratice recunoscute şi garantate – drepturile minorităţilor, libertatea personală şi multe altele – şi se stabilea ca provincia să fie reprezentată în forul legislativ al ţării de un număr de parlamentari raportat la numărul de locuitori, doi reprezentanţi ai Basarabiei urmând să facă parte din Consiliul de miniştri al României. Declaraţia de unire a fost primită cu mult entuziasm de românii de pretutindeni, prima bucurie după ani grei de război, iar la sfârşitul lui martie şi la început de aprilie au avut loc manifestaţii la Iaşi, unde delegaţia venită de la Chişinău a fost întâmpinată cu mult entuziasm. În cadrul dejunului oficial de la Palat, dat în cinstea delegaţiei basarabene, Regele a luat cuvântul, declarând, printre altele: „Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge... Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic, al României Mame!”

Un ultim act al unirii a avut loc la 27 noiembrie 1918, imediat după adoptarea legii agrare, când Sfatul Ţării a emis următoarea declaraţie: „În urma unirii cu România mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi ţinuturile ungureşti, locuite de români, în hotarele Dunării şi Tisei, Sfatul Ţării declară că Basarabia renunţă la condiţiile de unire, stipulate în actul de la 27 martie, fiind încredinţată că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Ţării, în preziua Constituantei române, care se va alege pe baza votului universal, rezolvând chestia agrară după nevoile şi cerinţele poporului, anulează celelalte condiţiuni din actul unirii din 27 martie şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România mamă”. Drept urmare, Sfatul Ţării s-a dizolvat, iar Consiliul de Directori a demisionat, deschizând calea unei uniri necondiţionate pentru o integrare ireversibilă în cadrul statului român întregit.

O teză falsă a istoriografiei sovietice

Teza potrivit căreia unirea Basarabiei cu România s-a realizat sub presiunea armatei române, promovată cu consecvenţă de istoriografia sovietică, nu se susţine. Modul în care a fost votată moţiunea de unire demonstrează cu claritate libertatea de opţiune a participanţilor, indiferent de originea etnică sau mediul politic din care proveneau. Locul şi rolul armatei române în Basarabia au fost subliniate de comandantul Corpului 6 Armată, generalul Ion Istrati, care a arătat într-un raport înaintat Marelui Cartier General că în perioada ianuarie-martie 1918 „misiunile trupelor noastre au constat în: preluarea armamentului de la populaţia rurală şi urbană;asigurarea celei mai complete ordini;împingerea peste Nistru a ultimelor coloanele ruse din Basarabia, care veneau din Moldova;asigurarea condiţiilor pentru ca activitatea agricolă, economică şi comercială să înceapă;adunarea şi inventarierea armamentului lăsat de trupele ruse;o purtare corectă, demnă şi desfăşurarea unei propagande active (conferinţe, şezători, baluri, coruri, concerte) prin care să se apropie populaţia de toate naţionalităţile, iar moldovenii, în special, să fie deşteptaţi la viaţa naţională, combătându-se agitaţiile străinilor contra noastră”. Generalul Istrati aprecia că marile unităţi aflate la est de Prut şi-au făcut pe deplin datoria.

În legătură cu rolul armatei române în actul unirii Basarabiei cu Ţara, Ion Inculeţ arăta mai târziu că „pentru noi moldovenii, pentru mişcarea noastră naţională, intrarea armatei române în Chişinău a fost un element de primă importanţă, decisiv. Elementele româneşti au câştigat mai mult curaj şi mai multe speranţe pentru viitor”.

Din păcate, unirea Basarabiei cu România a fost departe de a fi „pururea şi totdeauna”. Rupt prin ultimatumul din iunie 1940, vremelnic readus alături de ţară în 1941-1944, soarta teritoriului dintre Prut şi Nistru rămâne şi astăzi o ecuaţie cu multe necunoscute. Avem o singură certitudine: de secole, dorinţa de unire e exprimată şi dincoace, şi dincolo de Prut, cu tragedii şi sacrificii înşirate în timp, pe care generaţiile de azi şi mâine au datoria să le cunoască.

 În anul 1917, când revoluţiile s-au succedat în Imperiul Ţarist, începând cu cea din februarie care a dus la abdicarea lui Nicolae al II-lea şi până la „Marea revoluţie socialistă din Octombrie”, mişcarea de eliberare naţională a românilor din Basarabia a cunoscut o dezvoltare constantă, începând cu înfiinţarea la Chişinău, în martie-aprilie, a Partidului Naţional Moldovenesc, al cărui program sublinia necesitatea unei largi autonomii a regiunii şi dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru români. În spiritul vremurilor, au avut loc numeroase întruniri şi acţiuni de organizare: Congresul Uniunii Cooperativelor din Basarabia, Congresul ţăranilor din Basarabia, Congresul corpului didactic din Basarabia şi multe altele.

Drumul spre autonomia Basarabiei

La Congresul Popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev între 8 şi 14 septembrie (stil vechi), au participat şi şase delegaţi moldoveni, care s-au pronunţat pentru autonomie în cadrul unei federaţii. Toamna anului 1917 a fost însă una tensionată;anarhia cuprindea Rusia şi, implicit, Basarabia, iar autorităţile se dovedeau neputincioase în faţa actelor de dezordine şi violenţă. În această atmosferă a avut loc Congresul Soldaţilor Moldoveni, convocat de Comitetul Central Ostăşesc Român, care şi-a deschis şedinţele la 20 octombrie, în Chişinău. În adunările din 21 şi 22 octombrie, Congresul a declarat „autonomia Basarabiei şi alegerea unui birou pentru organizarea Parlamentului local, denumit Sfatul ţării, precum şi 44 de ostaşi din sânul Congresului ca deputaţi în Sfatul Ţării”. A fost redactat un document, „Rezoluţiile Congresului Ostăşesc Moldovenesc”, care prevedea, printre altele, „să se recunoască faptul că forma cea mai potrivită a conducerii Rusiei este Republica Federativă Democratică”, „să se declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi în cel mai scurt timp „să se alcătuiască Sfatul Ţării, format din 120 de deputaţi”.

Pe baza hotărârilor Congresului, la 21 noiembrie, Sfatul Ţării şi-a deschis lucrările, fiind alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice. Numărul deputaţilor a fost majorat de la 120 la 150:105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, şapte ruşi, doi germani, doi bulgari, doi găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec. Preşedinte a fost ales Ion Inculeţ, iar printre deputaţi se găseau personalităţi de frunte ale Basarabiei, precum Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Buzdugan. La 2 decembrie, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească, ce urma să facă parte din Republica Federativă Democratică a Rusiei, care nici nu exista. La 7 decembrie, puterea executivă a fost încredinţată unui Directorat, sub preşedinţia lui Pantelimon Erhan.

Vestea unirii, primită cu bucurie în Lăpuşna (fotografie realizată cu ocazia vizitei prim-ministrului Alexandru Marghiloman, 1918)

În cursul lunii decembrie 1917, Basarabia a fost teatrul unor acţiuni anarhice ale forţelor armate sau a altor organisme care se opuneau Sfatului Ţării: Frontotdelul (comitetul de front) Comitetului muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău (de orientare bolşevică) şi RUMCEROD-ul cu sediul la Odesa, cea din urmă fiind prima organizaţie antiromânească creată de partidul bolşevic cu concursul lui Hristu (Cristian) Racovski şi Mihail Gheorghiu Bujor. Era condus de un comitet alcătuit din bolşevici basarabeni şi emigranţi din România, din care făcea parte, printre alţii, şi celebrul Max Goldstein, unul dintre autorii atentatului de la Senat din 1920. În aceste condiţii, exista riscul declanşării unui conflict civil în Basarabia, între mişcarea naţională moldovenească şi cea bolşevică.

 Sfatul Ţării cere ajutorul Guvernului României

Faţă de această situaţie, la 14 decembrie, Sfatul Ţării a luat hotărârea, într-o şedinţă secretă, de a cere ajutor din afară şi a însărcinat Consiliul Directorilor să procedeze în consecinţă. În baza acestui mandat, la 22 decembrie 1917, Consiliul Directorilor Generali a trimis o telegramă ministrului de Război român, prin care solicita trimiterea la Chişinău „a unui regiment ardelenesc”. În consecinţă, Guvernul României a ordonat Marelui Cartier General ca Batalionul de voluntari români de la Kiev să se îndrepte spre capitala Basarabiei.

Abia sosit în gara din Chişinău la 24 decembrie, Batalionul românesc a fost atacat în tren de unităţi ale armatei ruse, „ardelenii fiind dezarmaţi, bătuţi şi făcuţi prizonieri”. Având în vedere pericolul care plana asupra Basarabiei, după îndelungi dezbateri, guvernul român a hotărât, la 4 ianuarie 1918, să autorizeze intervenţia Armatei Române în Basarabia. Onoarea conducerii operaţiunilor din Basarabia a revenit Corpului 6 Armată, căruia i-au fost puse la dispoziţie, la date diferite, Diviziile 11 şi 13 infanterie, 1şi 2 Cavalerie. Cele patru divizii destinate să acţioneze în Basarabia au trecut Prutul succesiv, acţionând pe direcţii independente, deşi au cooperat în anumite situaţii. În seara zilei de 13 ianuarie, brigăzile 21 şi 22 infanterie din Divizia 11 infanterie au intrat în Chişinău, fiind primite cu entuziasm de populaţie. A doua zi a intrat în capitala Basarabiei şi comandamentul diviziei, în frunte cu generalul Ernest Broşteanu.

Vestea intrării trupelor române în Basarabia a iritat autorităţile de la Petrograd, care au decis ruperea relaţiilor cu România, expulzarea diplomaţilor acreditaţi şi „păstrarea tezaurului care va fi restituit poporului român”. La 15 ianuarie, comandantul Diviziei 11 infanterie şi statul său major au participat la şedinţa Sfatului Ţării, gestul marcând primirea oficială a Armatei Române de către autorităţile de la Chişinău, ocazie cu care generalul Broşteanu a declarat: „Creaţi-vă viaţa dumneavoastră cum credeţi şi nimeni nu se amestecă în ea. În organizarea ei noi nu vă vom împiedica”. După ample dezbateri, la care au participat numeroase personalităţi politice, Sfatul Ţării a proclamat, nu întâmplător, la 24 ianuarie 1918, independenţa, cu unanimitate de voturi. Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecând asupra Consiliului de Miniştri, în timp ce preşedintele Republicii rămânea Ion Inculeţ. Declaraţia de Independenţă a fost primită cu entuziasm, fiind văzută ca un prim pas spre Unire.

România, în dificultate

Aceste decizii extrem de importante au fost luate într-un climat general dominat de frământări şi incertitudine, în care nu doar proaspăta Republică Democratică Moldovenească, dar şi România se găseau într-o situaţie precară din punct de vedere politic şi militar. După semnarea armistiţiului de la Brest-Litovsk, care a marcat ieşirea Rusiei din Antantă, presiunile Puterilor Centrale asupra României, pentru semnarea unui armistiţiu, capătă un caracter ultimativ. Guvernul Brătianu îşi depune mandatul, iar generalul Averescu este însărcinat cu formarea noului guvern. Condiţiile cerute de Puterile Centrale erau deosebit de grele, având caracterul unui Diktat;la 19 februarie, în Consiliul de Coroană, generalul Averescu a precizat că soluţia acceptării condiţiilor era singura posibilă: se salva dinastia şi se înlesnea unirea cu Basarabia, ministrul de Externe al Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, promiţând ajutor diplomatic în acest sens.

Problema Basarabiei s-a complicat după ce, la începutul tratativelor de pace de la Buftea-Bucureşti, guvernul ucrainean (care încheiase deja o pace separată cu Puterile Centrale) a trimis o notă în care se sublinia că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Drept urmare, guvernul Ucrainei cerea să i se admită participarea la tratativele de pace, arogându-şi dreptul de a include deputaţi basarabeni în propria delegaţie şi neacceptând delegaţia Basarabiei independente. Ministrul de Externe german, Kühlmann, considera pretenţiile ucrainene ca fiind neîntemeiate;drept urmare, cererea guvernului de la Kiev a fost ignorată.

Delegaţii basarabeni prezenţi la Iaşi (Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu, preşedintele Consiliului de Miniştri) i-au propus generalului Averescu unirea, dar acesta s-a opus;se temea ca germanii să nu ceară în compensaţie Dobrogea, care îi interesa în mod deosebit pe bulgari. Dar sprijinul Germaniei se va dovedi esenţial pentru România: având ţeluri economice foarte precise, Berlinul s-a opus pretenţiilor ucrainene şi bulgare asupra Basarabiei şi Dobrogei. Unirea Basarabiei cu România ar fi fost imposibilă, în acel context, fără sprijinul Germaniei.

La 5 martie 1918, Alexandru Marghiloman este însărcinat cu formarea unui nou guvern, având menirea de a ajunge la o înţelegere cu Puterile Centrale, ceea ce a creat îngrijorare la Chişinău, prin prisma poziţiei Partidului Conservator asupra unor reforme, în special cea agrară. Situaţia a fost detensionată de regele Ferdinand, care, la 17 martie, a semnat scrisoarea adresată administratorului Domeniilor Coroanei, prin care se trecea, în mod practic, la împroprietărirea promisă de monarh cu doar un an în urmă, în 1917, limpezind poziţia statului român în privinţa împroprietăririi, care neliniştea îndeosebi ţărănimea din Basarabia.

27 martie: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”

În Basarabia dorinţa de Unire se dovedea una generală, cerută de numeroase cercuri politice, comitete şi adunări diverse. În acelaşi timp, contactele cu presa şi activiştii din România, în special de la Iaşi, deveneau tot mai intense. Partidul Naţional Moldovenesc a dus în această perioadă o activitate susţinută pentru extinderea influenţei în rândul opiniei publice. Tot la Iaşi, într-o şedinţă de guvern, la care au participat Ion Inculeţ, David Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis forma prin care urma să fie proclamată Unirea: guvernul român accepta solicitările de Unire venite din Basarabia şi urma să-şi exprime poziţia oficială după votul din Sfatul Ţării.

În după-amiaza zilei de 27 martie a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, în urma căreia a fost adoptată hotărârea de Unire. Ion Inculeţ declara: „Şedinţa de azi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să reuşim cu cinste în acest moment istoric”. Ulterior a luat cuvântul Alexandru Marghiloman, care a subliniat dorinţa guvernului român de a respecta drepturile şi libertăţile câştigate, urmând ca Sfatul Ţării să se ocupe de „rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu vrerile poporului”. După ce Marghiloman şi ceilalţi reprezentanţi ai statului român s-au retras, Constantin Stere a ţinut un discurs care a produs o vie emoţie, arătând că „astăzi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare, extraordinară, asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”.

Reprezentaţii minorităţilor au declarat, în mare parte, că se vor abţine de la vot (excepţie făcând delegatul polonez), neavând împuternicirea necesară de a vota Unirea, în lipsa unei hotărâri a viitoarei adunări constituante, invocându-se şi un eventual referendum care să decidă soarta Basarabiei. După discuţii aprinse privind caracterul deschis al votului (decis de majoritate), s-a trecut la votarea rezoluţiei de unire propusă de Blocul Moldovenesc, rezultatul fiind de 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abţineri. „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. Declaraţia de unire se încheia cu cuvintele: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”. A urmat o scurtă alocuţiune a lui Alexandru Marghiloman, care a declarat că ia act de Declaraţia de Unire în numele poporului român şi al Regelui, la final spunând: „Trăiască România, una şi nedespărţită”.

Prima bucurie după ani grei de război

Declaraţia de Unire stabilea că Basarabia îşi păstra autonomia, având un sfat ales pe baza votului universal. Se precizau drepturile democratice recunoscute şi garantate – drepturile minorităţilor, libertatea personală şi multe altele – şi se stabilea ca provincia să fie reprezentată în forul legislativ al ţării de un număr de parlamentari raportat la numărul de locuitori, doi reprezentanţi ai Basarabiei urmând să facă parte din Consiliul de miniştri al României. Declaraţia de unire a fost primită cu mult entuziasm de românii de pretutindeni, prima bucurie după ani grei de război, iar la sfârşitul lui martie şi la început de aprilie au avut loc manifestaţii la Iaşi, unde delegaţia venită de la Chişinău a fost întâmpinată cu mult entuziasm. În cadrul dejunului oficial de la Palat, dat în cinstea delegaţiei basarabene, Regele a luat cuvântul, declarând, printre altele: „Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge... Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic, al României Mame!”

Un ultim act al unirii a avut loc la 27 noiembrie 1918, imediat după adoptarea legii agrare, când Sfatul Ţării a emis următoarea declaraţie: „În urma unirii cu România mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi ţinuturile ungureşti, locuite de români, în hotarele Dunării şi Tisei, Sfatul Ţării declară că Basarabia renunţă la condiţiile de unire, stipulate în actul de la 27 martie, fiind încredinţată că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Ţării, în preziua Constituantei române, care se va alege pe baza votului universal, rezolvând chestia agrară după nevoile şi cerinţele poporului, anulează celelalte condiţiuni din actul unirii din 27 martie şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România mamă”. Drept urmare, Sfatul Ţării s-a dizolvat, iar Consiliul de Directori a demisionat, deschizând calea unei uniri necondiţionate pentru o integrare ireversibilă în cadrul statului român întregit.

O teză falsă a istoriografiei sovietice

Teza potrivit căreia unirea Basarabiei cu România s-a realizat sub presiunea armatei române, promovată cu consecvenţă de istoriografia sovietică, nu se susţine. Modul în care a fost votată moţiunea de unire demonstrează cu claritate libertatea de opţiune a participanţilor, indiferent de originea etnică sau mediul politic din care proveneau. Locul şi rolul armatei române în Basarabia au fost subliniate de comandantul Corpului 6 Armată, generalul Ion Istrati, care a arătat într-un raport înaintat Marelui Cartier General că în perioada ianuarie-martie 1918 „misiunile trupelor noastre au constat în: preluarea armamentului de la populaţia rurală şi urbană;asigurarea celei mai complete ordini;împingerea peste Nistru a ultimelor coloanele ruse din Basarabia, care veneau din Moldova;asigurarea condiţiilor pentru ca activitatea agricolă, economică şi comercială să înceapă;adunarea şi inventarierea armamentului lăsat de trupele ruse;o purtare corectă, demnă şi desfăşurarea unei propagande active (conferinţe, şezători, baluri, coruri, concerte) prin care să se apropie populaţia de toate naţionalităţile, iar moldovenii, în special, să fie deşteptaţi la viaţa naţională, combătându-se agitaţiile străinilor contra noastră”. Generalul Istrati aprecia că marile unităţi aflate la est de Prut şi-au făcut pe deplin datoria.

În legătură cu rolul armatei române în actul unirii Basarabiei cu Ţara, Ion Inculeţ arăta mai târziu că „pentru noi moldovenii, pentru mişcarea noastră naţională, intrarea armatei române în Chişinău a fost un element de primă importanţă, decisiv. Elementele româneşti au câştigat mai mult curaj şi mai multe speranţe pentru viitor”.

Din păcate, unirea Basarabiei cu România a fost departe de a fi „pururea şi totdeauna”. Rupt prin ultimatumul din iunie 1940, vremelnic readus alături de ţară în 1941-1944, soarta teritoriului dintre Prut şi Nistru rămâne şi astăzi o ecuaţie cu multe necunoscute. Avem o singură certitudine: de secole, dorinţa de unire e exprimată şi dincoace, şi dincolo de Prut, cu tragedii şi sacrificii înşirate în timp, pe care generaţiile de azi şi mâine au datoria să le cunoască.

 

CPS a MApN despre situatia actualizarii pensiilor si recalculare

Detalii

Categorie: Presa Presa

Publicat: 28 Martie 2018 28 Martie 2018

Accesări: 5660 5660

CPS a MApN despre situația actualizării pensiilor și recalculare

Scris de Marin Neacsu

Acum 3 săptămâni am fost invitat la activitatea de constituire a filialei Craiovene a AORR. Prezent la eveniment a fost și domnul general(r) Bălăceanu Virgil, președintele în exercițiu al asociației.  S-a discutat atunci printre altele și situația întâlnirilor  avute la București de dânsul și alți generali președinți de structuri asociative pe linia pensiilor militare, cu reprezentanți ai ministerului și Parlamentului. Am întrebat atunci de ce acești reprezentanți ai asociațiilor s-au dus cu lecția nefăcută la întâlniri (în special cea cu domnul Solomon)  și nu au prezentat argumente concrete și solide în favoarea eliminării art. VII din OUG 59 și trebuie să se mai întâlnească de câteva ori sau să mai pregătească documente? Mi-a răspuns atunci domnul general Bălăceanu, că nu au aceste date, că au cerut MApN diferite date și informații dar nu au primit nimic. Ca om care are o corespondență destul de activă cu MApN pe linia cererii de informații și nu numai cu MApN, știind că cel puțin în ceea ce mă privește am primit întotdeauna informațiile cerute (mai mult sau mai puțin complete, dar am primit), mi-am exprimat mirarea și l-am rugat pe domnul general să îmi spună mie ce informații îi trebuie, oferindu-mă să încerc și eu. I-am reamintit  apoi la câteva zile că aștept lista cu întrebări, dar nu am primit nimic. Atunci, pentru a verifica în ce măsură nemulțumirea domnului general este justificată, am trimis  Casei de pensii a MApN, în ziua de 14.03 o cerere de informații privind stadiul recalculărilor și actualizării pensiilor militare solicitând următoare date:

1.     Când va începe procesul indexării (actualizării????) pensiilor militare conform art.59 din L-223/2015, având în vedere faptul că în anul 2017, rata inflației a fost de 3,3, conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică luna Ianuarie 2018, informație furnizată și de mediafax (http://www.mediafax.ro/economic/inflatia-din-2017-la-cel-mai-ridicat-nivel-dupa-cea-din-2013-topul-scumpirilor-de-anul-trecut-16925249).

2.     Care este situația procesului de actualizare a pensiilor ca urmare a creșterii salariilor din luna Iunie 2017 prin legea 152/2017 ?

–          Cât la suta din pensii au fost actualizate, pe categorii de cadre și total?

–          Care este impactul financiar rezultat în urma actualizării până în prezent (valoric)?

–          Câte pensii au crescut ca urmare a actualizării și care este procentul de creștere (pe categorii de cadre și total)?

–          Dacă au fost emise Decizii de actualizare și dacă da, în baza cărei legi, cărui articol?

3.     Care este situația recalculărilor pentru pensionarii cărora la sfârșitul lunii decembrie 2017 nu le fuseseră recalculate, din diverse motive pensiile?

– Ce soluție a fost adoptată?

– În baza cărei prevederi legale li se recalculează pensiile?

– Care este numărul de pensii recalculate din cele restante?

– Câte pensii au rămas necalculate până la data aceasta?

– Dacă sunt șanse ca până la termenul prevăzut să se încheie procesul recalculării pensiilor militarilor?

Spre cinstea instituției, ieri, după doar 12 zile am primit răspuns și mi s-a re-confirmat faptul că doar copilul care nu cere nu primește țâță, deci domnii generali fie nu au cerut fie ne dau nouă tetina. Rămâne să mă dumiresc și poate mă decid să înțărc. Dacă însă au trimis cerere de informații și nu au primit răspuns, poate au o copie a cererii trimise, pentru a trage MApN la răspundere pentru nerespectarea legii 544. Oricum, din câte știu eu, atunci când se pupă mâna, nu se dau răspunsuri.

Revenind la cererile mele, iată răspunsul primit de la CPS :

După cum se constată, sunt unele răspunsuri de interes pentru pensionari, dar mai ales pentru cei care vor merge la ”negocieri” cu politicienii, și pentru cei care au susținut că actualizarea pensiilor  cu creșterea soldelor activilor ar bulversa bugetul țării, ar necesita 11 miliarde de lei, ar bloca sistemul de pensii și ar duce România în colaps. Răspunsul se poate constitui în probă  și pentru cei care au cerut să se facă simulări privind actualizarea pensiilor, căci răspunsul CPS este ”cea mai bună simulare”.  Din peste 25000 de pensii actualizate, au crescut 100, adică o pensie din 250, adică 0,4%. Din păcate CPS nu a răspuns și cu cât au crescut aceste pensii prin actualizare dar din informațiile mele este vorba de câteva zeci de lei cel mult.

Și atunci de ce a fost introdus art, VII al OUG 59? DIN CÂTE SE VEDE CU OCHIUL LIBER ȘI SE PROBEAZĂ PE VIU NU PRIN SIMULĂRI MINCINOASE, ACTUALIZAREA PENSIILOR PE BAZA CREȘTERI SOLDELOR, NU NUMAI CĂ NU PROVOACĂ UN DEZASTRU FINANCIAR, DAR AR PUTEA CHIAR SĂ ADUCĂ ECONOMII LA BUGETUL CPS, PENTRU CĂ DACĂ CELELALTE 24900 DE PENSII NU AU CRESCUT, ÎNSEAMNĂ CA AU SCĂZUT SAU, CA SĂ FOLOSESC UN TERMEN LA MODĂ, AU CRESCUT NEGATIV. CUM SE JUSTIFICĂ ATUNCI CAP VII AL ORDONANȚEI 59? Să explice domnul Fifor cel care spunea că pentru  actualizare e nevoie de 11miliarde de lei. În câte miliarde de ani domnule Fifor?

Și pentru că unii au  amnezie de primăvară și nu mai țin minte ce au declarat toamna, postez aici înregistrarea AUDIO a afirmației domnului ministru, cum că actualizarea pensiilor în funcție de soldele activilor ar provoca  un impact financiar de 11 miliarde de lei, pe care bugetul nu îl poate duce.

Din ceea ce știu eu, luni, 02. 04. 2018, doamna Olguța Vasilescu va fi interpelată în Parlament pe acest subiect. Să vedem ce, cum și când va răspunde, având în vedere cifrele avansate de ea în sezonul  primăvară – toamnă 2017.

Ar mai fi de discutat și legalitatea emiterii Deciziei de actualizare, pentru că așa cum am mai spus în alt articol, Ordinul M-25/2015, la Anexa 2 , art 1 prevede că NU SE EMIT DECIZII la actualizare și /sau/ indexare. Răspunsul trimis de CPS la această întrebare este total aiuristic, eu am întrebat cât costă merele iar ei îmi spun că gutuile sunt galbene, făcând trimitere la art 74(1) din legea 223, articol care se referă la emiterea deciziilor în caz de întrerupere, supendare și reluare a pensiei,  sau alte modificări, dar acelasi articol la punctul 2 specifică și el la fel de clar faptul că actualizarea și indexare nu constituie modificări ale pensiei, sunt doar majorări, care nu necesită decizie de pensie, așa cum nici la indexarea din 2017 nu s-a emis decizie.DECI CASA DE PENSII COMITE O ILEGALITATE PRIN EMITEREA ACESTOR DECIZII.

Un alt aspect neclarificat de răspunsul CPS este cel legat de procesul recalculării, prorogate prin OG 90/2017. Cum aici nu s-a răspuns practic de loc la întrebările mele, am răspuns CPS astăzi, solicitând clarificări pe toate aspectele neelucidate de prezentul răspuns.

În concluzie, dacă vrei, poți! Cine  cumpără niște  ADIDAS TORSION și pentru unii lideri ai asociațiilor care ne reprezintă plângerile, că de interese nu vreau să pomenesc?

Vă voi informa imediat ce primesc răspunsul și cu privire la cererea de re-informare trimisă azi.