Centenarul Marii Uniri

Detalii

Categorie: Activitati Activitati

Publicat: 25 Martie 2018 25 Martie 2018

Accesări: 1568 1568

CENTENARUL MARII UNIRI

UNIREA BASARABIEI: PRIMA TREAPTA SPRE IDEALUL ROMANIEI MARI

 

 

În contextul geopolitic de azi, aniversarea Unirii Basarabiei cu România, moment care a marcat începutul unui an 1918 memorabil, are o încărcătură aparte. Spre deosebire de Transilvania, Basarabia este încă ruptă din trupul ţării, iar balansul actualei Republici Moldova între est şi vest şi tensiunile care au dus la afirmarea unui nou război rece între Rusia şi NATO demonstrează că problema teritoriului dintre Prut şi Nistru este una de actualitate şi, de asemenea, o rană încă deschisă în conştiinţa naţională.

În anul 1917, când revoluţiile s-au succedat în Imperiul Ţarist, începând cu cea din februarie care a dus la abdicarea lui Nicolae al II-lea şi până la „Marea revoluţie socialistă din Octombrie”, mişcarea de eliberare naţională a românilor din Basarabia a cunoscut o dezvoltare constantă, începând cu înfiinţarea la Chişinău, în martie-aprilie, a Partidului Naţional Moldovenesc, al cărui program sublinia necesitatea unei largi autonomii a regiunii şi dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru români. În spiritul vremurilor, au avut loc numeroase întruniri şi acţiuni de organizare: Congresul Uniunii Cooperativelor din Basarabia, Congresul ţăranilor din Basarabia, Congresul corpului didactic din Basarabia şi multe altele.

Drumul spre autonomia Basarabiei

La Congresul Popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev între 8 şi 14 septembrie (stil vechi), au participat şi şase delegaţi moldoveni, care s-au pronunţat pentru autonomie în cadrul unei federaţii. Toamna anului 1917 a fost însă una tensionată;anarhia cuprindea Rusia şi, implicit, Basarabia, iar autorităţile se dovedeau neputincioase în faţa actelor de dezordine şi violenţă. În această atmosferă a avut loc Congresul Soldaţilor Moldoveni, convocat de Comitetul Central Ostăşesc Român, care şi-a deschis şedinţele la 20 octombrie, în Chişinău. În adunările din 21 şi 22 octombrie, Congresul a declarat „autonomia Basarabiei şi alegerea unui birou pentru organizarea Parlamentului local, denumit Sfatul ţării, precum şi 44 de ostaşi din sânul Congresului ca deputaţi în Sfatul Ţării”. A fost redactat un document, „Rezoluţiile Congresului Ostăşesc Moldovenesc”, care prevedea, printre altele, „să se recunoască faptul că forma cea mai potrivită a conducerii Rusiei este Republica Federativă Democratică”, „să se declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi în cel mai scurt timp „să se alcătuiască Sfatul Ţării, format din 120 de deputaţi”.

Pe baza hotărârilor Congresului, la 21 noiembrie, Sfatul Ţării şi-a deschis lucrările, fiind alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice. Numărul deputaţilor a fost majorat de la 120 la 150:105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, şapte ruşi, doi germani, doi bulgari, doi găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec. Preşedinte a fost ales Ion Inculeţ, iar printre deputaţi se găseau personalităţi de frunte ale Basarabiei, precum Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Buzdugan. La 2 decembrie, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească, ce urma să facă parte din Republica Federativă Democratică a Rusiei, care nici nu exista. La 7 decembrie, puterea executivă a fost încredinţată unui Directorat, sub preşedinţia lui Pantelimon Erhan.

Vestea unirii, primită cu bucurie în Lăpuşna (fotografie realizată cu ocazia vizitei prim-ministrului Alexandru Marghiloman, 1918)

În cursul lunii decembrie 1917, Basarabia a fost teatrul unor acţiuni anarhice ale forţelor armate sau a altor organisme care se opuneau Sfatului Ţării: Frontotdelul (comitetul de front) Comitetului muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău (de orientare bolşevică) şi RUMCEROD-ul cu sediul la Odesa, cea din urmă fiind prima organizaţie antiromânească creată de partidul bolşevic cu concursul lui Hristu (Cristian) Racovski şi Mihail Gheorghiu Bujor. Era condus de un comitet alcătuit din bolşevici basarabeni şi emigranţi din România, din care făcea parte, printre alţii, şi celebrul Max Goldstein, unul dintre autorii atentatului de la Senat din 1920. În aceste condiţii, exista riscul declanşării unui conflict civil în Basarabia, între mişcarea naţională moldovenească şi cea bolşevică.

 Sfatul Ţării cere ajutorul Guvernului României

Faţă de această situaţie, la 14 decembrie, Sfatul Ţării a luat hotărârea, într-o şedinţă secretă, de a cere ajutor din afară şi a însărcinat Consiliul Directorilor să procedeze în consecinţă. În baza acestui mandat, la 22 decembrie 1917, Consiliul Directorilor Generali a trimis o telegramă ministrului de Război român, prin care solicita trimiterea la Chişinău „a unui regiment ardelenesc”. În consecinţă, Guvernul României a ordonat Marelui Cartier General ca Batalionul de voluntari români de la Kiev să se îndrepte spre capitala Basarabiei.

Abia sosit în gara din Chişinău la 24 decembrie, Batalionul românesc a fost atacat în tren de unităţi ale armatei ruse, „ardelenii fiind dezarmaţi, bătuţi şi făcuţi prizonieri”. Având în vedere pericolul care plana asupra Basarabiei, după îndelungi dezbateri, guvernul român a hotărât, la 4 ianuarie 1918, să autorizeze intervenţia Armatei Române în Basarabia. Onoarea conducerii operaţiunilor din Basarabia a revenit Corpului 6 Armată, căruia i-au fost puse la dispoziţie, la date diferite, Diviziile 11 şi 13 infanterie, 1şi 2 Cavalerie. Cele patru divizii destinate să acţioneze în Basarabia au trecut Prutul succesiv, acţionând pe direcţii independente, deşi au cooperat în anumite situaţii. În seara zilei de 13 ianuarie, brigăzile 21 şi 22 infanterie din Divizia 11 infanterie au intrat în Chişinău, fiind primite cu entuziasm de populaţie. A doua zi a intrat în capitala Basarabiei şi comandamentul diviziei, în frunte cu generalul Ernest Broşteanu.

Vestea intrării trupelor române în Basarabia a iritat autorităţile de la Petrograd, care au decis ruperea relaţiilor cu România, expulzarea diplomaţilor acreditaţi şi „păstrarea tezaurului care va fi restituit poporului român”. La 15 ianuarie, comandantul Diviziei 11 infanterie şi statul său major au participat la şedinţa Sfatului Ţării, gestul marcând primirea oficială a Armatei Române de către autorităţile de la Chişinău, ocazie cu care generalul Broşteanu a declarat: „Creaţi-vă viaţa dumneavoastră cum credeţi şi nimeni nu se amestecă în ea. În organizarea ei noi nu vă vom împiedica”. După ample dezbateri, la care au participat numeroase personalităţi politice, Sfatul Ţării a proclamat, nu întâmplător, la 24 ianuarie 1918, independenţa, cu unanimitate de voturi. Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecând asupra Consiliului de Miniştri, în timp ce preşedintele Republicii rămânea Ion Inculeţ. Declaraţia de Independenţă a fost primită cu entuziasm, fiind văzută ca un prim pas spre Unire.

România, în dificultate

Aceste decizii extrem de importante au fost luate într-un climat general dominat de frământări şi incertitudine, în care nu doar proaspăta Republică Democratică Moldovenească, dar şi România se găseau într-o situaţie precară din punct de vedere politic şi militar. După semnarea armistiţiului de la Brest-Litovsk, care a marcat ieşirea Rusiei din Antantă, presiunile Puterilor Centrale asupra României, pentru semnarea unui armistiţiu, capătă un caracter ultimativ. Guvernul Brătianu îşi depune mandatul, iar generalul Averescu este însărcinat cu formarea noului guvern. Condiţiile cerute de Puterile Centrale erau deosebit de grele, având caracterul unui Diktat;la 19 februarie, în Consiliul de Coroană, generalul Averescu a precizat că soluţia acceptării condiţiilor era singura posibilă: se salva dinastia şi se înlesnea unirea cu Basarabia, ministrul de Externe al Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, promiţând ajutor diplomatic în acest sens.

Problema Basarabiei s-a complicat după ce, la începutul tratativelor de pace de la Buftea-Bucureşti, guvernul ucrainean (care încheiase deja o pace separată cu Puterile Centrale) a trimis o notă în care se sublinia că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Drept urmare, guvernul Ucrainei cerea să i se admită participarea la tratativele de pace, arogându-şi dreptul de a include deputaţi basarabeni în propria delegaţie şi neacceptând delegaţia Basarabiei independente. Ministrul de Externe german, Kühlmann, considera pretenţiile ucrainene ca fiind neîntemeiate;drept urmare, cererea guvernului de la Kiev a fost ignorată.

Delegaţii basarabeni prezenţi la Iaşi (Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu, preşedintele Consiliului de Miniştri) i-au propus generalului Averescu unirea, dar acesta s-a opus;se temea ca germanii să nu ceară în compensaţie Dobrogea, care îi interesa în mod deosebit pe bulgari. Dar sprijinul Germaniei se va dovedi esenţial pentru România: având ţeluri economice foarte precise, Berlinul s-a opus pretenţiilor ucrainene şi bulgare asupra Basarabiei şi Dobrogei. Unirea Basarabiei cu România ar fi fost imposibilă, în acel context, fără sprijinul Germaniei.

La 5 martie 1918, Alexandru Marghiloman este însărcinat cu formarea unui nou guvern, având menirea de a ajunge la o înţelegere cu Puterile Centrale, ceea ce a creat îngrijorare la Chişinău, prin prisma poziţiei Partidului Conservator asupra unor reforme, în special cea agrară. Situaţia a fost detensionată de regele Ferdinand, care, la 17 martie, a semnat scrisoarea adresată administratorului Domeniilor Coroanei, prin care se trecea, în mod practic, la împroprietărirea promisă de monarh cu doar un an în urmă, în 1917, limpezind poziţia statului român în privinţa împroprietăririi, care neliniştea îndeosebi ţărănimea din Basarabia.

27 martie: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”

În Basarabia dorinţa de Unire se dovedea una generală, cerută de numeroase cercuri politice, comitete şi adunări diverse. În acelaşi timp, contactele cu presa şi activiştii din România, în special de la Iaşi, deveneau tot mai intense. Partidul Naţional Moldovenesc a dus în această perioadă o activitate susţinută pentru extinderea influenţei în rândul opiniei publice. Tot la Iaşi, într-o şedinţă de guvern, la care au participat Ion Inculeţ, David Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis forma prin care urma să fie proclamată Unirea: guvernul român accepta solicitările de Unire venite din Basarabia şi urma să-şi exprime poziţia oficială după votul din Sfatul Ţării.

În după-amiaza zilei de 27 martie a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, în urma căreia a fost adoptată hotărârea de Unire. Ion Inculeţ declara: „Şedinţa de azi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să reuşim cu cinste în acest moment istoric”. Ulterior a luat cuvântul Alexandru Marghiloman, care a subliniat dorinţa guvernului român de a respecta drepturile şi libertăţile câştigate, urmând ca Sfatul Ţării să se ocupe de „rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu vrerile poporului”. După ce Marghiloman şi ceilalţi reprezentanţi ai statului român s-au retras, Constantin Stere a ţinut un discurs care a produs o vie emoţie, arătând că „astăzi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare, extraordinară, asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”.

Reprezentaţii minorităţilor au declarat, în mare parte, că se vor abţine de la vot (excepţie făcând delegatul polonez), neavând împuternicirea necesară de a vota Unirea, în lipsa unei hotărâri a viitoarei adunări constituante, invocându-se şi un eventual referendum care să decidă soarta Basarabiei. După discuţii aprinse privind caracterul deschis al votului (decis de majoritate), s-a trecut la votarea rezoluţiei de unire propusă de Blocul Moldovenesc, rezultatul fiind de 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abţineri. „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. Declaraţia de unire se încheia cu cuvintele: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”. A urmat o scurtă alocuţiune a lui Alexandru Marghiloman, care a declarat că ia act de Declaraţia de Unire în numele poporului român şi al Regelui, la final spunând: „Trăiască România, una şi nedespărţită”.

Prima bucurie după ani grei de război

Declaraţia de Unire stabilea că Basarabia îşi păstra autonomia, având un sfat ales pe baza votului universal. Se precizau drepturile democratice recunoscute şi garantate – drepturile minorităţilor, libertatea personală şi multe altele – şi se stabilea ca provincia să fie reprezentată în forul legislativ al ţării de un număr de parlamentari raportat la numărul de locuitori, doi reprezentanţi ai Basarabiei urmând să facă parte din Consiliul de miniştri al României. Declaraţia de unire a fost primită cu mult entuziasm de românii de pretutindeni, prima bucurie după ani grei de război, iar la sfârşitul lui martie şi la început de aprilie au avut loc manifestaţii la Iaşi, unde delegaţia venită de la Chişinău a fost întâmpinată cu mult entuziasm. În cadrul dejunului oficial de la Palat, dat în cinstea delegaţiei basarabene, Regele a luat cuvântul, declarând, printre altele: „Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge... Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic, al României Mame!”

Un ultim act al unirii a avut loc la 27 noiembrie 1918, imediat după adoptarea legii agrare, când Sfatul Ţării a emis următoarea declaraţie: „În urma unirii cu România mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi ţinuturile ungureşti, locuite de români, în hotarele Dunării şi Tisei, Sfatul Ţării declară că Basarabia renunţă la condiţiile de unire, stipulate în actul de la 27 martie, fiind încredinţată că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Ţării, în preziua Constituantei române, care se va alege pe baza votului universal, rezolvând chestia agrară după nevoile şi cerinţele poporului, anulează celelalte condiţiuni din actul unirii din 27 martie şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România mamă”. Drept urmare, Sfatul Ţării s-a dizolvat, iar Consiliul de Directori a demisionat, deschizând calea unei uniri necondiţionate pentru o integrare ireversibilă în cadrul statului român întregit.

O teză falsă a istoriografiei sovietice

Teza potrivit căreia unirea Basarabiei cu România s-a realizat sub presiunea armatei române, promovată cu consecvenţă de istoriografia sovietică, nu se susţine. Modul în care a fost votată moţiunea de unire demonstrează cu claritate libertatea de opţiune a participanţilor, indiferent de originea etnică sau mediul politic din care proveneau. Locul şi rolul armatei române în Basarabia au fost subliniate de comandantul Corpului 6 Armată, generalul Ion Istrati, care a arătat într-un raport înaintat Marelui Cartier General că în perioada ianuarie-martie 1918 „misiunile trupelor noastre au constat în: preluarea armamentului de la populaţia rurală şi urbană;asigurarea celei mai complete ordini;împingerea peste Nistru a ultimelor coloanele ruse din Basarabia, care veneau din Moldova;asigurarea condiţiilor pentru ca activitatea agricolă, economică şi comercială să înceapă;adunarea şi inventarierea armamentului lăsat de trupele ruse;o purtare corectă, demnă şi desfăşurarea unei propagande active (conferinţe, şezători, baluri, coruri, concerte) prin care să se apropie populaţia de toate naţionalităţile, iar moldovenii, în special, să fie deşteptaţi la viaţa naţională, combătându-se agitaţiile străinilor contra noastră”. Generalul Istrati aprecia că marile unităţi aflate la est de Prut şi-au făcut pe deplin datoria.

În legătură cu rolul armatei române în actul unirii Basarabiei cu Ţara, Ion Inculeţ arăta mai târziu că „pentru noi moldovenii, pentru mişcarea noastră naţională, intrarea armatei române în Chişinău a fost un element de primă importanţă, decisiv. Elementele româneşti au câştigat mai mult curaj şi mai multe speranţe pentru viitor”.

Din păcate, unirea Basarabiei cu România a fost departe de a fi „pururea şi totdeauna”. Rupt prin ultimatumul din iunie 1940, vremelnic readus alături de ţară în 1941-1944, soarta teritoriului dintre Prut şi Nistru rămâne şi astăzi o ecuaţie cu multe necunoscute. Avem o singură certitudine: de secole, dorinţa de unire e exprimată şi dincoace, şi dincolo de Prut, cu tragedii şi sacrificii înşirate în timp, pe care generaţiile de azi şi mâine au datoria să le cunoască.

 În anul 1917, când revoluţiile s-au succedat în Imperiul Ţarist, începând cu cea din februarie care a dus la abdicarea lui Nicolae al II-lea şi până la „Marea revoluţie socialistă din Octombrie”, mişcarea de eliberare naţională a românilor din Basarabia a cunoscut o dezvoltare constantă, începând cu înfiinţarea la Chişinău, în martie-aprilie, a Partidului Naţional Moldovenesc, al cărui program sublinia necesitatea unei largi autonomii a regiunii şi dobândirea drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru români. În spiritul vremurilor, au avut loc numeroase întruniri şi acţiuni de organizare: Congresul Uniunii Cooperativelor din Basarabia, Congresul ţăranilor din Basarabia, Congresul corpului didactic din Basarabia şi multe altele.

Drumul spre autonomia Basarabiei

La Congresul Popoarelor din Rusia, desfăşurat la Kiev între 8 şi 14 septembrie (stil vechi), au participat şi şase delegaţi moldoveni, care s-au pronunţat pentru autonomie în cadrul unei federaţii. Toamna anului 1917 a fost însă una tensionată;anarhia cuprindea Rusia şi, implicit, Basarabia, iar autorităţile se dovedeau neputincioase în faţa actelor de dezordine şi violenţă. În această atmosferă a avut loc Congresul Soldaţilor Moldoveni, convocat de Comitetul Central Ostăşesc Român, care şi-a deschis şedinţele la 20 octombrie, în Chişinău. În adunările din 21 şi 22 octombrie, Congresul a declarat „autonomia Basarabiei şi alegerea unui birou pentru organizarea Parlamentului local, denumit Sfatul ţării, precum şi 44 de ostaşi din sânul Congresului ca deputaţi în Sfatul Ţării”. A fost redactat un document, „Rezoluţiile Congresului Ostăşesc Moldovenesc”, care prevedea, printre altele, „să se recunoască faptul că forma cea mai potrivită a conducerii Rusiei este Republica Federativă Democratică”, „să se declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei” şi în cel mai scurt timp „să se alcătuiască Sfatul Ţării, format din 120 de deputaţi”.

Pe baza hotărârilor Congresului, la 21 noiembrie, Sfatul Ţării şi-a deschis lucrările, fiind alcătuit din reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, confesiunilor şi orientărilor politice. Numărul deputaţilor a fost majorat de la 120 la 150:105 români, 15 ucraineni, 14 evrei, şapte ruşi, doi germani, doi bulgari, doi găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec. Preşedinte a fost ales Ion Inculeţ, iar printre deputaţi se găseau personalităţi de frunte ale Basarabiei, precum Pantelimon Halippa, Ion Pelivan sau Ion Buzdugan. La 2 decembrie, Sfatul Ţării a adoptat o Declaraţie prin care se proclama Republica Democratică Moldovenească, ce urma să facă parte din Republica Federativă Democratică a Rusiei, care nici nu exista. La 7 decembrie, puterea executivă a fost încredinţată unui Directorat, sub preşedinţia lui Pantelimon Erhan.

Vestea unirii, primită cu bucurie în Lăpuşna (fotografie realizată cu ocazia vizitei prim-ministrului Alexandru Marghiloman, 1918)

În cursul lunii decembrie 1917, Basarabia a fost teatrul unor acţiuni anarhice ale forţelor armate sau a altor organisme care se opuneau Sfatului Ţării: Frontotdelul (comitetul de front) Comitetului muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău (de orientare bolşevică) şi RUMCEROD-ul cu sediul la Odesa, cea din urmă fiind prima organizaţie antiromânească creată de partidul bolşevic cu concursul lui Hristu (Cristian) Racovski şi Mihail Gheorghiu Bujor. Era condus de un comitet alcătuit din bolşevici basarabeni şi emigranţi din România, din care făcea parte, printre alţii, şi celebrul Max Goldstein, unul dintre autorii atentatului de la Senat din 1920. În aceste condiţii, exista riscul declanşării unui conflict civil în Basarabia, între mişcarea naţională moldovenească şi cea bolşevică.

 Sfatul Ţării cere ajutorul Guvernului României

Faţă de această situaţie, la 14 decembrie, Sfatul Ţării a luat hotărârea, într-o şedinţă secretă, de a cere ajutor din afară şi a însărcinat Consiliul Directorilor să procedeze în consecinţă. În baza acestui mandat, la 22 decembrie 1917, Consiliul Directorilor Generali a trimis o telegramă ministrului de Război român, prin care solicita trimiterea la Chişinău „a unui regiment ardelenesc”. În consecinţă, Guvernul României a ordonat Marelui Cartier General ca Batalionul de voluntari români de la Kiev să se îndrepte spre capitala Basarabiei.

Abia sosit în gara din Chişinău la 24 decembrie, Batalionul românesc a fost atacat în tren de unităţi ale armatei ruse, „ardelenii fiind dezarmaţi, bătuţi şi făcuţi prizonieri”. Având în vedere pericolul care plana asupra Basarabiei, după îndelungi dezbateri, guvernul român a hotărât, la 4 ianuarie 1918, să autorizeze intervenţia Armatei Române în Basarabia. Onoarea conducerii operaţiunilor din Basarabia a revenit Corpului 6 Armată, căruia i-au fost puse la dispoziţie, la date diferite, Diviziile 11 şi 13 infanterie, 1şi 2 Cavalerie. Cele patru divizii destinate să acţioneze în Basarabia au trecut Prutul succesiv, acţionând pe direcţii independente, deşi au cooperat în anumite situaţii. În seara zilei de 13 ianuarie, brigăzile 21 şi 22 infanterie din Divizia 11 infanterie au intrat în Chişinău, fiind primite cu entuziasm de populaţie. A doua zi a intrat în capitala Basarabiei şi comandamentul diviziei, în frunte cu generalul Ernest Broşteanu.

Vestea intrării trupelor române în Basarabia a iritat autorităţile de la Petrograd, care au decis ruperea relaţiilor cu România, expulzarea diplomaţilor acreditaţi şi „păstrarea tezaurului care va fi restituit poporului român”. La 15 ianuarie, comandantul Diviziei 11 infanterie şi statul său major au participat la şedinţa Sfatului Ţării, gestul marcând primirea oficială a Armatei Române de către autorităţile de la Chişinău, ocazie cu care generalul Broşteanu a declarat: „Creaţi-vă viaţa dumneavoastră cum credeţi şi nimeni nu se amestecă în ea. În organizarea ei noi nu vă vom împiedica”. După ample dezbateri, la care au participat numeroase personalităţi politice, Sfatul Ţării a proclamat, nu întâmplător, la 24 ianuarie 1918, independenţa, cu unanimitate de voturi. Consiliul Directorilor se dizolva, puterea executivă trecând asupra Consiliului de Miniştri, în timp ce preşedintele Republicii rămânea Ion Inculeţ. Declaraţia de Independenţă a fost primită cu entuziasm, fiind văzută ca un prim pas spre Unire.

România, în dificultate

Aceste decizii extrem de importante au fost luate într-un climat general dominat de frământări şi incertitudine, în care nu doar proaspăta Republică Democratică Moldovenească, dar şi România se găseau într-o situaţie precară din punct de vedere politic şi militar. După semnarea armistiţiului de la Brest-Litovsk, care a marcat ieşirea Rusiei din Antantă, presiunile Puterilor Centrale asupra României, pentru semnarea unui armistiţiu, capătă un caracter ultimativ. Guvernul Brătianu îşi depune mandatul, iar generalul Averescu este însărcinat cu formarea noului guvern. Condiţiile cerute de Puterile Centrale erau deosebit de grele, având caracterul unui Diktat;la 19 februarie, în Consiliul de Coroană, generalul Averescu a precizat că soluţia acceptării condiţiilor era singura posibilă: se salva dinastia şi se înlesnea unirea cu Basarabia, ministrul de Externe al Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, promiţând ajutor diplomatic în acest sens.

Problema Basarabiei s-a complicat după ce, la începutul tratativelor de pace de la Buftea-Bucureşti, guvernul ucrainean (care încheiase deja o pace separată cu Puterile Centrale) a trimis o notă în care se sublinia că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Drept urmare, guvernul Ucrainei cerea să i se admită participarea la tratativele de pace, arogându-şi dreptul de a include deputaţi basarabeni în propria delegaţie şi neacceptând delegaţia Basarabiei independente. Ministrul de Externe german, Kühlmann, considera pretenţiile ucrainene ca fiind neîntemeiate;drept urmare, cererea guvernului de la Kiev a fost ignorată.

Delegaţii basarabeni prezenţi la Iaşi (Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu, preşedintele Consiliului de Miniştri) i-au propus generalului Averescu unirea, dar acesta s-a opus;se temea ca germanii să nu ceară în compensaţie Dobrogea, care îi interesa în mod deosebit pe bulgari. Dar sprijinul Germaniei se va dovedi esenţial pentru România: având ţeluri economice foarte precise, Berlinul s-a opus pretenţiilor ucrainene şi bulgare asupra Basarabiei şi Dobrogei. Unirea Basarabiei cu România ar fi fost imposibilă, în acel context, fără sprijinul Germaniei.

La 5 martie 1918, Alexandru Marghiloman este însărcinat cu formarea unui nou guvern, având menirea de a ajunge la o înţelegere cu Puterile Centrale, ceea ce a creat îngrijorare la Chişinău, prin prisma poziţiei Partidului Conservator asupra unor reforme, în special cea agrară. Situaţia a fost detensionată de regele Ferdinand, care, la 17 martie, a semnat scrisoarea adresată administratorului Domeniilor Coroanei, prin care se trecea, în mod practic, la împroprietărirea promisă de monarh cu doar un an în urmă, în 1917, limpezind poziţia statului român în privinţa împroprietăririi, care neliniştea îndeosebi ţărănimea din Basarabia.

27 martie: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”

În Basarabia dorinţa de Unire se dovedea una generală, cerută de numeroase cercuri politice, comitete şi adunări diverse. În acelaşi timp, contactele cu presa şi activiştii din România, în special de la Iaşi, deveneau tot mai intense. Partidul Naţional Moldovenesc a dus în această perioadă o activitate susţinută pentru extinderea influenţei în rândul opiniei publice. Tot la Iaşi, într-o şedinţă de guvern, la care au participat Ion Inculeţ, David Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis forma prin care urma să fie proclamată Unirea: guvernul român accepta solicitările de Unire venite din Basarabia şi urma să-şi exprime poziţia oficială după votul din Sfatul Ţării.

În după-amiaza zilei de 27 martie a avut loc şedinţa Sfatului Ţării, în urma căreia a fost adoptată hotărârea de Unire. Ion Inculeţ declara: „Şedinţa de azi, domnilor deputaţi, va fi o şedinţă istorică pentru poporul nostru. Noi trebuie să depunem toate silinţele ca să reuşim cu cinste în acest moment istoric”. Ulterior a luat cuvântul Alexandru Marghiloman, care a subliniat dorinţa guvernului român de a respecta drepturile şi libertăţile câştigate, urmând ca Sfatul Ţării să se ocupe de „rezolvarea chestiunii agrare potrivit cu vrerile poporului”. După ce Marghiloman şi ceilalţi reprezentanţi ai statului român s-au retras, Constantin Stere a ţinut un discurs care a produs o vie emoţie, arătând că „astăzi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare, extraordinară, asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”.

Reprezentaţii minorităţilor au declarat, în mare parte, că se vor abţine de la vot (excepţie făcând delegatul polonez), neavând împuternicirea necesară de a vota Unirea, în lipsa unei hotărâri a viitoarei adunări constituante, invocându-se şi un eventual referendum care să decidă soarta Basarabiei. După discuţii aprinse privind caracterul deschis al votului (decis de majoritate), s-a trecut la votarea rezoluţiei de unire propusă de Blocul Moldovenesc, rezultatul fiind de 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 de abţineri. „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi al dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”. Declaraţia de unire se încheia cu cuvintele: „Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna!”. A urmat o scurtă alocuţiune a lui Alexandru Marghiloman, care a declarat că ia act de Declaraţia de Unire în numele poporului român şi al Regelui, la final spunând: „Trăiască România, una şi nedespărţită”.

Prima bucurie după ani grei de război

Declaraţia de Unire stabilea că Basarabia îşi păstra autonomia, având un sfat ales pe baza votului universal. Se precizau drepturile democratice recunoscute şi garantate – drepturile minorităţilor, libertatea personală şi multe altele – şi se stabilea ca provincia să fie reprezentată în forul legislativ al ţării de un număr de parlamentari raportat la numărul de locuitori, doi reprezentanţi ai Basarabiei urmând să facă parte din Consiliul de miniştri al României. Declaraţia de unire a fost primită cu mult entuziasm de românii de pretutindeni, prima bucurie după ani grei de război, iar la sfârşitul lui martie şi la început de aprilie au avut loc manifestaţii la Iaşi, unde delegaţia venită de la Chişinău a fost întâmpinată cu mult entuziasm. În cadrul dejunului oficial de la Palat, dat în cinstea delegaţiei basarabene, Regele a luat cuvântul, declarând, printre altele: „Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge... Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic, al României Mame!”

Un ultim act al unirii a avut loc la 27 noiembrie 1918, imediat după adoptarea legii agrare, când Sfatul Ţării a emis următoarea declaraţie: „În urma unirii cu România mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi ţinuturile ungureşti, locuite de români, în hotarele Dunării şi Tisei, Sfatul Ţării declară că Basarabia renunţă la condiţiile de unire, stipulate în actul de la 27 martie, fiind încredinţată că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor. Sfatul Ţării, în preziua Constituantei române, care se va alege pe baza votului universal, rezolvând chestia agrară după nevoile şi cerinţele poporului, anulează celelalte condiţiuni din actul unirii din 27 martie şi declară unirea necondiţionată a Basarabiei cu România mamă”. Drept urmare, Sfatul Ţării s-a dizolvat, iar Consiliul de Directori a demisionat, deschizând calea unei uniri necondiţionate pentru o integrare ireversibilă în cadrul statului român întregit.

O teză falsă a istoriografiei sovietice

Teza potrivit căreia unirea Basarabiei cu România s-a realizat sub presiunea armatei române, promovată cu consecvenţă de istoriografia sovietică, nu se susţine. Modul în care a fost votată moţiunea de unire demonstrează cu claritate libertatea de opţiune a participanţilor, indiferent de originea etnică sau mediul politic din care proveneau. Locul şi rolul armatei române în Basarabia au fost subliniate de comandantul Corpului 6 Armată, generalul Ion Istrati, care a arătat într-un raport înaintat Marelui Cartier General că în perioada ianuarie-martie 1918 „misiunile trupelor noastre au constat în: preluarea armamentului de la populaţia rurală şi urbană;asigurarea celei mai complete ordini;împingerea peste Nistru a ultimelor coloanele ruse din Basarabia, care veneau din Moldova;asigurarea condiţiilor pentru ca activitatea agricolă, economică şi comercială să înceapă;adunarea şi inventarierea armamentului lăsat de trupele ruse;o purtare corectă, demnă şi desfăşurarea unei propagande active (conferinţe, şezători, baluri, coruri, concerte) prin care să se apropie populaţia de toate naţionalităţile, iar moldovenii, în special, să fie deşteptaţi la viaţa naţională, combătându-se agitaţiile străinilor contra noastră”. Generalul Istrati aprecia că marile unităţi aflate la est de Prut şi-au făcut pe deplin datoria.

În legătură cu rolul armatei române în actul unirii Basarabiei cu Ţara, Ion Inculeţ arăta mai târziu că „pentru noi moldovenii, pentru mişcarea noastră naţională, intrarea armatei române în Chişinău a fost un element de primă importanţă, decisiv. Elementele româneşti au câştigat mai mult curaj şi mai multe speranţe pentru viitor”.

Din păcate, unirea Basarabiei cu România a fost departe de a fi „pururea şi totdeauna”. Rupt prin ultimatumul din iunie 1940, vremelnic readus alături de ţară în 1941-1944, soarta teritoriului dintre Prut şi Nistru rămâne şi astăzi o ecuaţie cu multe necunoscute. Avem o singură certitudine: de secole, dorinţa de unire e exprimată şi dincoace, şi dincolo de Prut, cu tragedii şi sacrificii înşirate în timp, pe care generaţiile de azi şi mâine au datoria să le cunoască.

 

ROMIL recidiveaza

Detalii

Categorie: Activitati Activitati

Publicat: 23 Martie 2018 23 Martie 2018

Accesări: 2621 2621

ROMIL recidivează

Joi, 22.martie 2018, la ora 14.00, la Cercul Militar din Craiova, sub titlul ”Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor” s-a desfășurat un simpozion având ca subiect Revoluția lui Tudor Vladimirescu, din anul 1821. Simpozionul a evocat figura lui Tudor, importanța mișcării sale în procesul renașterii conștiinței naționale și cucerirea autonomiei față de Înalta Poartă, dar și importanța lui Tudor în arta militară românească. De reținut că Tudor Vladimirescu este cel care a înființat pentru prima oară ”regimentul”, ca structură organizatorică militară.

Activitatea a fost organizată, ca și cea  dedicată Luceafărului Poeziei românești și Conștiinței naționale a neamului,  Mihai Eminescu de Asociația ROMIL prin filiala Craiova, Colegiul Militar ”Tudor Vladimirescu”-Craiova,  Asociația Cultul Eroilor ”Regina Maria”- Filiala Craiova.   Brigada din Craiova, căreia sincer să fiu nu știu cum să îi mai spun căci nu,mai știu ce hram poartă, dacă mai poartă hramul Rovine sau h(r)amul NATO, pentru că anul trecut a fost botezată și convertită  MN BD SE, a onorat  evenimentul (doar) prin  acordarea cu mărinimie a unei săli a Cercului Militar pentru găzduirea acestei mișcări culturale. Este adevărat a fost nevoie de explicații și asigurări că activitatea sau titlul ei,  nu se referă (deși  situația actuală o cere)  la ultimele măgării ale politicienilor noștri și nici nu va iniția o mișcare către Cotroceni  ca cea a Domnului Tudor. Mulțumim pe această cale organelor care au dat dovadă de înțelegere față de inițiativa  organizatorilor.

Din păcate prezența la simpozion a fost extrem de scăzută, poate din cauza vremii, poate din cauza vremurilor, chiar dacă au fost prezenți  reprezentanți ai mai multor asociații, respectiv ANCMRR și AORR, filialele Craiova, câte unu-doi, dar grupați. Au  participat și elevi ai Colegiului Militar ”Tudor Vladimirescu” din Craiova, care au adus un farmec aparte activității(cam două clase) dar și o grupă de studenți ai Facultății de Științe Sociale, secția Istorie  din Craiova. Le mulțumim pe această cale atât lor cât și celor care au acceptat să  le asigure prezența în ciuda ”pericolelor” care îi pășteau la tot pasul.

Activitatea, moderată de doamna col ( r) Ecaterina Oreviceanu,  a cuprins 3 prelegeri și un mesaj al unui membru al Promoției 1971 ”Tudor Vladimirescu” a Liceului Militar, col (r) Ioan Preoteasa.

Prima expunere a fost a domnului conf. universitar  dr. Constanțiu Dinulescu, care a prezentat audienței ”Tudor Vladimirescu- figură emblematică pentru Istoria Țării Românești”.

Ilustrul profesor, a încercat și reușit să ofere celor prezenți date și informații mai puțin cunoscute publicului larg, cu atât mai puțin din manualele actuale de istorie, date culese de domnia sa de-a lungul studiilor cercetărilor personale. Domnia sa a făcut o interesantă constatare, că toți marii patrioți români au  sfârșit tragic, fiind  îndepărtați prin trădare, începând cu Decebal și continuând cu Mihai Viteazu, Constantin Brâncoveanu, Cuza, Antonescu și chiar Ceaușescu.

După domnia sa a luat cuvântul col (r) Mișu Naon, vicepreședinte ROMIL care în prezentarea sa având ca subiect ”Semnificația declarației din 23 Martie 1821” numită și Jurământul lui Tudor a scos în evidență, cum era și normal, și aspecte de ordin militar ale acțiunii lui Tudor.

Acesta a mai anunțat că Asociația ROMIL propune și va face demersuri pe lângă conducerea MApN pentru confecționarea a două drapele ale stindardului oastei lui Tudor(drapel care se găsește la Muzeul Militar în original și refăcut), din care unul să fie atribuit Colegiului Militar Tudor Vladimirescu, drept Drapel de Onoare și simbol al continuității idealurilor Marelui Domn.

Ultima prezentare, dar la fel de interesantă a fost cea intitulată ”Sigilii inelare ale domnitorului Tudor Vladimirescu” și a aparținut inimosului profesor Niță Marian, biolog prin profesie, istoric prin pasiune patriot prin definiție și oltean prin grație divină.

În finalul activității, domnul Colonel Ion Preoteasa a prezentat mesajul său, ca membru al promoției 1971 ”Tudor Vladimirescu”, către elevii colegiului ce poarta numele MARELUI DOMN TUDOR.

Ca și activitatea dedicată lui Mihai Eminescu, și aceasta s-a încheiat înainte de a deveni plictisitoare. După simpozion, o parte din studenții participanți au vizitat Camera Tradițiilor ”Brigăzii ( încă) 2 Rovine” unde printre altele au văzut și arme din timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu.

Ceea ce nu s-a spus în simpozion spun eu, și anume că în Craiova trăiește unul din urmașii unui  căpitan  care era și rudă  a  lui Tudor Vladimirescu, Ioan Cacalicianu șeful artileriei lui Tudor,  care, rămas la comanda armatei lui Tudor după uciderea acestuia de către eteriști, a ascuns  steagul și însemnele și le-a păstrat cu sfințenie. Familia căpitanului a donat drapelul apoi statului români, mai bine spus Muzeului militar, așa cum reiese din materialul pe care îl postez mai jos.

O ultimă mențiune, pentru amatorii de istorie în special bucureșteni: cartierul Drumul Taberei se numește așa de la drumul parcurs de Tudor de la intrarea în București, până la tabăra pe care și-a stabilit-o la Cotroceni. Opinca oltenească lasă urme adânci și la Budapesta și la București.

STINDARDUL LUI TUDOR 

Mulțumiri familiei urmașilor  căpitanului de Panduri Ioan Cacalicianu pentru că mi-a încredințat o copie a documentelor prin care Stindardul lui Tudor a fost donat Arsenalului Armatei.

Mulțumiri participanților la simpozion , organizatorilor și celor care au făcut efortul de a se pregăti pentru cinstirea acestui erou al neamului.

Iată și semnificația însemnelor drapelului și istoria donării către armată :

 

 

Proclamația lui Tudor Vladimirescu către locuitorii din București (20 martie 1821)

http://www.in-cuiul-catarii.info/2018/03/23/romil-recidiveaza-13814